Conducători, eroi și evenimente
Conducători, eroi și evenimente
Domn al Tării Româneşti (1386-1418)
Mircea se trăgea din dinastia Basarabilor, fiind fiul lui Radu I, domn al Tării Româneşti (1377-1383). Acesta a avut doi fii: pe Dan I, cu doamna Ana si pe Mircea, cu doamna Calinichia. Supranumele "cel Bătrân" (în slavons: starîi) era dat, în limbajul de cancelarie medieval, primului suveran cunoscut cu acest nume. Întrucât în Tara Româneasca nu se obisnuia numerotarea domnilor, ca în Occident, Mircea a primit acest nume postum pentru a fi deosebit de nepotul sau Mircea al II-lea.
Asupra originii mamei sale, Calinichia, opiniile istoricilor sunt divergente, existând mai multe ipoteze: ar avea origine sârbească, bizantină, ar fi dintr-o familie boierească din Oltenia sau chiar însăși doamna Ana, schimbându-și numele după călugărie.
Potrivit surselor istorice Mircea a avut ca sotii pe doamna Mara, descendenta din familia de Cilly, de origine germană, venită în Ungaria si pe doamna Anca mentionata in pomelnicele mănăstirilor Tismana și Arnota.
Mircea a avut mai mulți fii, căci care, potrivit cronicarilor, după moartea lui s-au apucat să se lupte între ei pentru domnie. Mihail, asociat la domnie în 1408, moare în 1420. Alți urmași, care au ajuns pe tronul Țării Românești, sunt Radu Praznaglava (d. 1427), Alexandru Aldea (d. 1436) și Vlad Dracul (d. 1447), acesta din urmă fiind tatăl lui Vlad Țepeș. Un fiu cu nume necunoscut a fost luat ostatec la turci în 1417. În cronici mai sunt pomenite două fiice ale lui Mircea: Ana (căsătorită cu marele celnic Radić) și încă o fată, Arina (căsătorită cu sultanul Musa Celebi).
D
intre nepoții lui Mircea, Dan al II-lea va ajunge să și domnească, Ioan aflat în 1397 la Ragusa și probabil Vlad Uzurpatorul. Anumiți istorici îl consideră pe Vlad
ca fiind fiul lui Radu, deci frate cu Mircea
Data morții lui Mircea cel Bătrân apare în cronicile sârbești: „Anul 6926 (1418), s-a pristăvit marele voievod al Ungrovlahiei, Io Mircea, ianuarie 31”. A fost înmormântat în ctitoria sa, biserica Mănăstirii Cozia, în partea de sud a pronaosului, într-un sarcofag de piatră, sculptat în forma trupului omenesc, după moda apuseană, având deasupra o lespede capac dăltuită în forma a trei trunchiuri de piramidă, așezate în trepte, vădind o influență central-europeană, sau mai degrabă sârbo-bosniacă, venită de la sudul Dunării, lespede din care s-au păstrat doar două fragmente sub pardoseală.
Mircea i-a succedat pe tronul Țării Românești fratelui său Dan I, după moartea acestuia (23 septembrie 1386). Primul document păstrat de la el este datat la 27 iunie 1387, în acest act vorbindu-se despre „sfântrăposatul fratele domniei mele, Io Dan voievod”. Țara se afla în plin proces de dezvoltare, datorită politicilor înțelepte promovate de înaintașii săi, iar Mircea a continuat consolidarea economiei, armatei, administrației și Bisericii.
A întărit economia țării prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite.
A stimulat schimburilor comerciale cu țările vecine, țari cu care încheie tratate și privilegii în acest sens.
A deschis minele de aramă.
Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc („Sfatul Țării”) alcătuit în principal din dregătorii curții domnești (aflată în acele timpuri la Curtea de Argeș).
Armata era organizată în „oastea cea mare”, alcătuită în principal din țărani, și „oastea cea mică” (boierii și curtenii). Mircea a înzestrat armata cu arme noi, a întărit cetățile din punctelele strategice ale țării și chiar a înființat unele noi.
Mircea a păstrat relații strânse și a încheiat alianțe pentru a apăra țara în fața pericolului ce amenința la sud de Dunăre - Imperiul Otoman.
Mircea a fost vasal al regelui Sigismund de Luxemburg, dar numai pentru feudele din Transilvania pe care acesta i le-a recunoscut: Făgărașul, Amlașul și Banatul de Severin; în plus, Sigismund i-a mai acordat castelul Bran și domeniul Bologa cu 18 sate.[6]
Mircea cel Bătrân a stabilit o alianță cu voievodul Petru Mușat al Moldovei în 1389, iar mai târziu, în 1401, l-a îndepărtat de la tronul moldovean pe Iuga Ologul și l-a impus ca domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman I Mușat.[7] Până la moartea sa, relațiile dintre cele două țări au rămas cordiale.[8]
A întreținut relații de bună vecinătate și cu țarii slavi de la sud de Dunăre.
În perspectiva iminentă a căderii Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona porturilor dunărene, Mircea a preluat inițiativa și a alipit-o la Țara Românească în 1388.[9]
Mircea a intrat în conflict cu Imperiul Otoman datorită intervențiilor sale în sprijinul popoarelor creștine de la sud de Dunăre.
În anul 1395, sultanul Baiazid I (poreclit Ildîrîm, „Fulgerul”) a trecut Dunărea în fruntea unei forțe impresionante (circa 40.000 de soldați, după unii autori). Mircea, care nu a putut aduna decât o armată relativ mică (aproximativ 12.000 de soldați), neputându-se opune într-o luptă deschisă, a ales o tactică de hărțuire.
În ziua de 17 mai 1395, armata Țării Românești a înfrânt avangarda otomană într-un loc mlăștinos și împădurit, numit Rovine. Bătălia nu a fost însă decisivă, căci Mircea, după încă o luptă dată lângă Curtea de Argeș, a fost nevoit să se retragă în Transilvania.
În 1396 Mircea, în calitate de principe creștin, participă la cruciada anti-otomană inițiată și condusă (însă doar cu numele) de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg. După câteva mici succese, cruciada s-a încheiat cu dezastrul de la Nicopole din 25 septembrie 1396, Baiazid I înconjurând și zdrobind cavaleria grea a cruciaților apuseni. Oastea românească, formată îndeosebi din cavalerie ușoară, nefiind chemată să ia parte la șarja cavaleriei grele, s-a retras fără a intra practic în luptă.
După înfrângerea catastrofală suferită de otomani în bătălia de la Ankara în vara anului 1402, în fața mongolilor conduși de Timur Lenk (Tamerlan), când însuși sultanul Baiazid I a fost capturat, s-a deschis o perioadă de anarhie în Imperiul Otoman. Profitând de aceasta, Mircea a organizat împreună cu regele Ungariei o nouă campanie împotriva turcilor, reușind ca în 1404 să aducă din nou Dobrogea sub stăpânirea sa.
A intervenit în luptele duse de diverși pretendenți pentru tronul Imperiului Otoman. Din nefericire acești pretendenți, sprijiniți de Mircea, au fost învinși pe rând de viitorul sultan Mahomed I, care, după ce și-a consolidat tronul, a plănuit o expediție de pedepsire a voievodului român. Pentru a evita aceată campanie a sultanului, Mircea cel Bătrân a încheiat spre sfârșitul domniei (în 1415, sau în 1417 după alte surse) un tratat de pace cu Imperiul Otoman, prin care era recunoscută libertatea Țării Românești în schimbul unui tribut anual de 3.000 de galbeni. De asemenea, domnul român era obligat să trimită turcilor un fiu al său ca ostatic, drept garanție că nu va întoarce armele împotriva sultanului.[11]
În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la întinderea teritorială maximă. El însuși se intitula în actele oficiale emise spre sfârșitul domniei sale:
Accesați resursele educaționale apoi testați-vă cunoștințele!
VIZIONEAZA FILMUL ISTORIC MIRCEA CEL BATRAN
Cea mai importantă ctitorie a lui Mircea cel Bătrân este Mănăstirea Cozia, cu hramul Sfânta Treime, datând din anul 1388. Acolo, în 1392, monahul Filotei întemeiază prima școală de caligrafi și copiști din Țara Românească.Mircea s-a îngrijit și de Mănăstirea Tismana, care în acea perioadă era cea mai de seamă mănăstire din Țara Românească. Astfel, printr-un hrisov dat la 27 iunie 1387, Mircea întăreşte vechile posesiuni pe care sfântul lăcaș le avea de la Radu I și de la Dan I și în plus îi dăruiește un număr de 17 sate.
O altă ctitorie a lui Mircea cel Bătrân este Mănăstirea Snagov, atestată documentar pentru prima dată în 1408.
De asemenea, Mircea a ridicat la Mănăstirea Cotmeana, între 1387 și 1389, o biserică de zid cu hramul Buna Vestire.