UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

Națiunea reprezintă o formă superioară de comunitate umană rezultatul unui proces istoric complex și îndelungat; ea se caracterizează prin comunitatea de limbă, de teritoriu, de viață economică, politică, și de cultură, prin origine etnică comună și conștiința individualității sale. În valurile mereu agitate ale istoriei, poporul român și-a păstrat unitatea de limbă comună, a creat o civilizație cu trăsături proprii de mare valoare, și-a conservat ca pe bunuri de preț tradițiile, obiceiurile, exprimate în cultura și conștiința sa. Împrejurările care vor pune în lumina cea mai puternică procesul de afirmare a națiunii române sunt chiar marile evenimente din perioada de constituire a României moderne. Titu Maiorescu în lucrarea „Despre scrierea limbei rumăne” preciza: „Secolul XIX se va numi în istorie cu drept cuvânt secolul naționalităților. În el s-a lămurit și se realizează ideea că popoarele sunt chemate a se întări în cercuri etnografice, deosebindu-și fiecare misiunea istorică după propria sa natură. Pe lângă tezaurul comun al popoarelor civilizate, mai are fiecare tărâmul său aparte în care-și dezvoltă în mod special individualitatea și, separându-se aici de toate celelalte, își constituie naționalitatea sa. Astfel, reiese că poporul modern să aibă o formă de stat națională, și, mai ales, o literatură și o limbă națională. A fost dar urmarea cea mai dreaptă a ideilor timpului în care trăim deci și între români s-a deșteptat în secolul acesta conștiința naționalităților și a câștigat astăzi valoarea unui adevăr lățit și înrădăcinat în popor.” Mișcarea de creare a unui stat național românesc a căpătat noi trăsături în contextul schimbărilor care au avut loc pe plan european după Tratatul de la Adrianopol (septembrie, 1829). În urma acestuia și a tratatelor semnate de către Rusia și Imperiul Otoman, are loc o slăbire a suzeranității otomane asupra Principatelor dunărene. În schimb, crește influența Rusiei asupra acestora, sub forma așa-numitului protectorat. Idealul Unirii avea să devină realitate prin continuarea unei acțiuni susținute, de afirmare a năzuințelor românești în cercurile politice europene, de către revoluționarii de la 1848. Revoluția română de la 1849-1849 nu a produs schimbări deosebite și imediate în cadrul societății românești dar, privită în perspectiva următoarelor trei decenii, a conturat obiectivele către care trebuiau orientate eforturile revoluționarilor români: unitatea și independența națională. Pribegi prin Europa, revoluționarii pașoptiști au convins guvernele unor țări mari, ca Franța, Anglia să recunoască legitimitatea unirii poporului român. Era nevoie de un asemenea ajutor, pentru că Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic, care voiau să țină sub dominația lor, se împotriveau. După revoluție, Țara Românească și Moldova au intrat sub ocupația militară a Rusiei și Imperiului Otoman, timp de doi ani și jumătate (apr. 1851). Până în 1849, în Moldova a continuat domnia lui Mihail Sturdza iar în Țara Românească a fost numit drept caimacam Constantin Cantacuzino. Măsurile privind revenirea la „ordinea regulamentară” au fost stabilite de puterea protectoare și cea suzerană în cadrul Convenției de la Balta Liman, semnată la 19 aprilie 1849. Contextul internațional: Războiul Crimeei și Congresul de pace de la Paris (1856) Pentru scurtă vreme în aprilie 1851 trupele de ocupație au fost retrase, dar în iunie 1853, armatele țariste treceau Prutul. „Începea perioada ocupațiilor militare (țaristă, austriacă și otomană) determinate de Războiul Crimeei” (V. Pascu, 1996, p. 74). Războiul s-a purtat între Rusia, pe de o parte, și o coaliție formată din Imperiul Otoman, Franța, Anglia și Piemont. Frontul principal a fost în peninsula Crimeea (de aici și numele războiului) unde aliații au supus portul Sevastopol unui îndelungat asediu. Capitularea Rusiei (august, 1855) a însemnat o grea lovitură pretențiilor acesteia de mare putere. Noul tar, Alexandru al II-lea, s-a grăbit să ceară pace, ale cărei condiții au fost stabilite în cadrul Congresului de la Paris din februarie-martie 1856, care instituiau noua ordine europeană. În această perioadă revoluționarii români aflați în exil au desfășurat o susținută propagandă în favoarea idealurilor de unitate și independența. Au fost trimise memorii, argumentate temeinic, cercurilor politice franceze și engleze, susținându-se ideea Unirii Principatelor sub garanția colectivă a Puterilor europene. La 13 februarie 1856 s-au deschis lucrările Congresului de la Paris, momentul cel mai favorabil în care protectoratul țarist să fie înlăturat. Lucrările Congresului s-au desfășurat până la 18 martie 1856, când puterile participante semnează Tratatul de pace. Referitor la Principatele Române tratatul prevedea: „- înlăturarea protectoratului Rusiei asupra lor; - se menținea suzeranitatea otomană, dar principatele intrau sub garanția colectivă a Puterilor europene (Franța, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia, Regatul Piemontului); - se stabilește libertatea navigației pe Dunăre și neutralitatea Mării Negre; - se înființează o Comisie europeană a Dunării, cu sediul la Galați - județele din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad și Ismail, erau retrocedate Moldovei.” Unirea Principatelor va fi propusă în cadrul congresului de reprezentantul Franței, contele Walewski. Aceasta urma să se realizeze sub un prinț străin fapt ce va genera discuții și divergențe între marile puteri. În cele din urmă s-a stabilit ca problema organizării politice viitoare a Principatelor să fie hotărâtă prin consultarea locuitorilor lor, acordându-se mandat Imperiul Otoman de a se ocupa de convocarea, în fiecare principat, a unei Adunări/divan Ad-hoc în cadrul cărora locuitorii celor două Principate urmau să își exprime opțiunea. În această perioadă Principatele rămâneau sub garanția colectivă a celor șapte puteri europene, nici una dintre puteri neavând dreptul de a interveni în mod unilateral (fără acordul celorlalte în organizarea lor internă). Tratatul de pace de la Paris deschidea calea către înfăptuirea Unirii Principatelor și crea condițiile fvorabile pentru revenirea în țară a reprezentanților mișcării unioniste aflați în exil. Aceștia revin în țară începând cu anul 1856, iar la începutul anului 1857 vor demara acțiunea de constituire a comitetelor Unirii la București și Iași. Astfel de comitete se vor constitui și în alte localități moldovene și muntene. Un astfel de comitet s-a organizat și la Buzău la 16 martie 1857, „Comitetul de Unire al Districtului, format din 15 membrii” care era „reprezentanți ai tuturor categoriilor sociale, președinte fiind desemnat Scarlat Voinescu” (M.-A. Nicoară, 2019, p. 59). În prima jumătate a lunii martie 1857, au sosit la București și membrii Comisiei europene. Organizarea Adunărilor ad-hoc (1857) Caimacanii numiți de Imperiul Otoman, în iunie 1856, la expirarea termenelor de 7 ani de domnie a lui Barbu Știrbei și Grigore Alexandru Ghica, erau în Moldova, Toderița Balș (conservator, antiunionist) și Alexandru Dimitrie Ghica (favorabil unirii) în Țara Românească (V. Pascu, 1996, p. 77). În Moldova din martie 1857 este numit caimacan Nicolae Vogoridie care în schimbul promisiunilor Imperiul Otoman, dezlănțuie o violentă persecuție împotriva celor ce se manifestau pentru unire și falsifică alegerile pentru Adunarea Ad-hoc, din 19 iulie 1857. În acest context Partida Națională protestează și aduce la cunoștința Comisiei europene de la București faptul că alegerile au fost fraudate. Tot în acest context Alexandru Ioan Cuza care deținea funcția de pârcălab de Galați va demisiona. Neregulile vor fi sesizate și de către reprezentanții Rusiei, Franței, Sardiniei și Prusiei la București, care amenință Poarta cu ruperea legăturilor diplomatice dacă nu vor fi anulate aceste alegeri. Se va ajunge la un compromis abia după întâlnirea dintre Napoleon al II-lea și regina Victoria a Angliei la 25-28 iulie l857, la Osborne, iar Poarta va fi nevoită să organizeze noi alegeri. Lucrările Adunărilor Ad-hoc se vor desfășura la 22 septembrie 1857, la Iași, și la 30 septembrie 1857 la București și vor arăta Europei că între dorințele cele mai arzătoare ale națiunii române era și aceea de a-și constitui un stat deplin autonom și că în viitor acest stat dorea să-și obțină independența. Convenția de la Paris (1858) Rezoluțiile celor două Adunări Ad-hoc au fost transmise celor șapte puteri garante, așa cum se stabilise prin tratatul din 1856, și vor fi dezbătute în cadrul Conferinței de la Paris organizată în perioada mai-august 1858. La sfârșitul conferinței se va semna Convenția de la Paris. În acest document se stabilea statutul politic, social și administrativ al Principatelor care vor forma un stat cu numele de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei. Convenția de la Paris, avea atributele unei Constituții şi a devenit legea fundamentală a Principatelor Unite, până în anul 1864, înlocuind Regulamentele organice. Prin actul adoptat la Conferința de la Paris din l858 s-au creat condițiile realizării unității naționale prin însăși voința românilor. Primul pas, și cel mai important, către unificarea politică deplină a celor două principate se întrezărea din faptul că nu se specifica în convenție obligativitatea ca cei doi domni să fie diferiți ca persoană.

Alexandru Ioan Cuza și Unirea Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza Alegerile pentru desemnarea domnitorilor în Principate vor fi organizate în perioada decembrie 1858 - ianuarie 1859, în situații tensionate asemănătoare cu cele ale desfășurării celor ad-hoc din 1857. În cadrul adunării din Moldova gruparea conservatoare susținea la domnie pe Mihail Sturdza (fostul domn regulamentar) și pe Grigore Sturdza, fiul acestuia. Partida unionistă și-a desemnat candidatul în ședința din 3 ianuarie 1859, ținută în clădirea Muzeului de istorie naturală. Acesta era Alexandru Ioan Cuza, propus de N. Pisoschi, cunoscut pentru atitudinea sa energica față de falsificarea alegerilor pentru Adunarea Ad-hoc, din vara anului 1857. În ziua de 5 ianuarie 1859, Adunarea Electivă s-a întrunit pentru a-l alege pe domnitor. Alegerea s-a făcut prin vot deschis, 48 de deputați desemnându-l pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei. Despre actul alegerii lui Al. I. Cuza, ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, consulul Franței la Iași, Victor Place, sublinia că „este triumful complet al ideilor unioniste și liberale, împotriva vechiului sistem de corupție care și-a trăit traiul”. Dezbateri extrem de tensionate se vor desfășura în zilele de 22-23 ianuarie 1859 în clădirea din Dealul Mitropoliei care era înconjurată de lume. După discuții separate, desfășurate în noaptea de 23/24 ianuarie, se ajunge la o înțelegere între conservatorii și liberalii-radicali, prin care ambele grupări renunțau fiecare la candidații lor. Se face astfel propunerea unui candidat din partea grupării unioniste, în persoana lui Alexandru Ioan Cuza. Candidatura acestuia era anunțată în ziua de 24 ianuarie 1859, de deputatul unionist Vasile Boerescu. La vestea alegerii sale ca domn și al Țării Românești Alexandru Ioan Cuza și-a exprimat încă odată dorința de a-și îndeplini mandatul în mod temporar, declarând că primește și va păstra domnia ca pe „un depozit sacru, până la alegerea prințului străin”. Era un gest generos din partea sa, convins fiind, atunci, că hotărârile Adunărilor Ad-hoc din 1857 trebuiau integral îndeplinite și că Principatele Unite intrau într-o nouă perioadă istorică. Actul de la 24 ianuarie 1859 intra, astfel, în istorie ca actul înfăptuirii Unirii dintre Moldova și Țara Românească. Alegerea aceluiași domn în ambele Principate a produs uimirea curților europene dar și admirația cercurilor progresiste. În ambele Principate au avut loc manifestații prin care românii sărbătoreau Unirea, punându-și speranțele în ceea ce aceasta avea să îi aducă.

În ceea ce privește domnia lui Alexandru Ioan Cuza, aceasta poate fi împărțită în două etape principale: „etapa realizării unirii definitive (1859-1862) și etapa reformatoare, pentru consolidarea noului stat 1862-1866”. Încă din primii ani de domnie au fost adoptate o serie de măsuri; între acestea se numără unificarea administrativă, legislativă a Principatelor și adoptarea primele reforme necesare modernizării statului. A fost însă necesar ca aceste schimbări să fie recunoscute și în plan extern deoarece se menținea asupra noului stat, garanția colectivă a marilor puteri, așa cum se stabilise în 1856 prin Tratatul de la Paris. Dubla alegerea a lui Alexandru Ioan Cuza a pus Puterile europene în fața faptului împlinit, dar aceasta nu însemna că ele îl acceptau. Față de acest act își manifestau ostilitatea Austria și Imperiul Otoman. Problema dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza va fi dezbătută în cadrul Conferinței de la Paris (1859). Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere arătându-se favorabile investiturii, dar Turcia și Austria au tergiversat recunoașterea până în august 1859, când Austria fusese învinsă în războiul cu Franța și Sardinia. În septembrie,sultanul trimite două firmane de investitură recunoscându-l pe Cuza ca domn doar pe timpul vieții. Consolidarea actului de Unire a Principatelor depindea însă de măsurile adoptate pe plan intern. Domnitorul era confruntat cu probleme deosebite privind administrația, organizarea instituțiilor statale, reglementarea relațiilor agrare, situația financiară a țării. În primii trei ani ai domniei a existat o perioadă de tranziție, când domnitorul a administrat Principatele Unite cu ajutorul a două guverne separate constituite la Iași și București iar situația internă s-a caracterizat printr-o gravă instabilitate guvernamentală, în Moldova fiind formate 7 guverne iar în Țara Românească 9 cabinete. La 22 ianuarie 1862 sub conducerea conservatorului Barbu Catargiu, s-a constituit la București primul guver unic iar Parlamentul unic își deschidea lucrările la 24 ianuarie 1862, în care Cuza proclama solemn „Unirea definitivă a Principatelor” iar orașul București devenea capitala acestora. Se adopta ca stema comuna vulturul si zimbrul.  Ziua de 24 ianuarie este decretata sarbatoare nationala  Se introduce in actele oficiale denumirea de Romania  SEPT. 1862 - Unificarea armatei prin crearea primului minister unic: Ministerul de Razboi – sub conducerea generalului I. Florescu Noul stat trebuia consolidat printr-o cuprinzătoare operă de reforme, prin crearea instituțiilor moderne. Unificarea deplină la nivelul instituțiilor statale crea condiții mult mai favorabile adoptării de reforme, care să consolideze organizarea internă a Principatelor Unite. OCT. 1863 – M. Kogalniceanu este numit in fruntea guvernului.  DEC. 1863 – Legea secularizarii averilor manastiresti – averile manastirilor trec in posesia statului.  2/14 MAI 1864 – lovitura de stat – Cuza dizolva Adunarea si instaureaza o domnie autoritara pentru a-i inlatura pe opozantii antireformisti si pentru a crea un cadru favorabil infaptuirii unor reforme radicale.  Statutul Dezvoltator al Conventiei de la Paris aprobat prin plebiscit devine Constitutia Principatelor Unite – largeste prerogativele domnului si se creaza Senatul; Parlamentul devenind de tip bicameral.  Este aprobata legea electorala – vot censitar, creste numarul alegatorilor  IUL. 1864 – este infiintata Universitatea din Bucuresti ( inca din 1860 fusese infiintata Universitatea din Iasi).  14 AUG. 1864 – Legea rurala – desfiinteaza privilegiile, claca si sunt improprietariti taranii in functie de numarul de vite, prin rascumparare. În sistemul juridic este promulgat (2 decembrie 1864) și intră în vigoare, din 1865, Codul penal, alcătuit după modelul francez (din 1810) și prusac (din 1851). De asemenea, este adoptat Codul civil (4 decembrie 1865, intră în vigoare în 1866), după modelul napoleonian și Codul civil italian. La 5 decembrie 1864 este adoptată Legea Instrucțiunii Publice prin care învățământul căpăta o organizare unitară în întreaga țară. Sistemul de învățământ era structurat pe 3 cicluri: primar (4 ani), secundar (7 ani), universitar (3 ani). Învățământul primar devenea gratuit și obligatoriu. Tot în domeniul învățământului este de remarcat înființarea celor două universități, de la Iași (1860) și de la București (1864).  IAN. 1865 – Legea autocefaliei ( separarii ) Bisericii ortodoxe romane de Patriarhia de la Constantinopol.  IAN. 1865 – introducerea calendarului gregorian. Conservatorii si liberalii radicali organizeaza “monstruoasa coalitie” cu scopul de a- l inlatura pe Cuza si de aducere pe tronul tarii a unui print strain, - nemultumirile opozitiei cresc datorita politicii promovate de Cuza si a domniei autoritare instalate in urma loviturii de stat din 2 mai 1864, cand a dizolvat Adunarea legislativa dominata de conservatorii care se opuneau realizarii marilor reforme Înlăturarea lui Cuza de la tron a avut loc la 11 februarie 1866, orele 5 dimineața când un grup de ofițeri l-a silit să semneze actul de abdicare, ce avea următorul conținut: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii, depun astăzi 11 februarie 1866 cârma” Se formeaza o locotenenta domneasca ( grupare constituita pentru a tine locul domnitorului si pentru a guverna in locul acestuia ) Cuza a fost dus în casa unui apropiat al lui C.A Rosetti, apoi la Cotroceni, de unde, la 13 februarie 1866, pornește, însoțit de comisarii numiți de către Locotenența Domnească, spre Brașov. După o scurtă ședere la Brașov, Cuza pleacă spre Viena, unde a locuit o vreme; în ianuarie 1872 se stabilește la Florența. Alexandru Ioan Cuza s-a stins din viață la 3/15 mai 1873, la Heidelberg, în Germania. Rămășițele sale pământești au fost aduse în țară și înmormântate la Ruginoasa, în 17/29 mai 1873. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a rămas în istoria românilor ca fiind Domnul Unirii, personalitatea sa și Unirea de la 1859 fiind inseparabile. Istoria a reținut marile înfăptuiri din timpul domniei sale. Domnia lui Al. I. Cuza, atât sub raportul reformelor interne, cât şi al politicii externe, a fost deci un prolog al independenţei naţionale, care se va înfăptui în anii 1877-1878, în acelaşi timp, al desăvârşirii unităţii naţionale, care se va înfăptui în cursul anului 1918.