Conducători, eroi și evenimente
Conducători, eroi și evenimente
Domn al Tarii Romanesti (1593-1601)
Mihai Viteazul era un fiu natural (nelegitim) al lui Pătrașcu cel Bun, domn al Țării Românești între 1554-1557. Mama sa, Teodora (sau Tudora), era sora lui Iane Cantacuzino Epirotul, înalt dregător (capuchehaie) la Constantinopol și apoi Ban al Craiovei, din familia Cantacuzinilor.
După moartea năpraznică a lui Mihai (1601), Teodora s-a călugărit, luând numele monahal Theofana și a murit în anul 1605 (sau 1606), fiind înmormântată la Mănăstirea Cozia.
Boier posedând întinse moșii din Oltenia, Mihai a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc (din 1588, în timpul domniei lui Mihnea Turcitul) și ban al Craiovei, în timpul domniei lui Alexandru cel Rău.
În 1584 s-a căsătorit cu Stanca, văduva lui Dumitru postelnicul din Vâlcănești, nepoată a lui Dobromir, mare ban al Olteniei. Stanca avea doi fraţi: Dragomir, fost mare postelnic, și Ioan Monahul.
În septembrie 1593, după ce a plătit la Poarta Otomană, după obiceiul timpului, o sumă mare de bani (400.000 de florini conform lui Xenopol) și având și sprijinul patriarhului Constantinopolului, Mihai a devenit domn al Țării Românești, înscăunarea sa având loc la București pe 11 octombrie, în același an.
Pe plan intern, Mihai a urmărit întărirea autorităţii centrale şi consolidarea poziţiilor acelei părţi din boierime care îi era fidelă. A dat un „legământ” prin care ţăranii dependenţi rămâneau pe moşiile unde erau stabiliţi.
Aderarea Țării Românești la „Liga Sfântă” a dus la declansarea conflictului cu otomanii.
În anul 1594, Mihai a aderat la „Liga Sfântă”, o alianță militară creștină constituită la inițiativa papei Clement al VIII-lea și îndreptată împotriva expansiunii Imperiului Otoman în Europa. Din ligă făceau parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul Papal, Spania și ducatele italiene Ferrara, Mantova și Toscana. Ulterior a aderat la această alianță și principatul Transilvaniei, precum și Moldova (la 16 septembrie 1594).
În primăvara anului 1595, Mihai a trimis la Alba Iulia o delegație de boieri pentru a reglementa relațiile cu Principatul Transilvaniei. Delegația, compusă din 13 persoane, condusă de Mitropolitul Eftimie și din care mai făceau parte episcopii Luca al Buzăului și Teofil al Râmnicului, marele vornic Mitrea, vornicul Hristea, logofeții Dimitrie, Preda și Borcea, vistiernicul Dan, postelnicul Teodor, clucerul Stamate, Radu Buzescu și Vintilă,[4] a negociat aderarea la această „Liga Sfântă” și a semnat la Alba Iulia la 20 mai 1595 un tratat cu Sigismund Báthory, principele Transilvaniei, prin care Mihai devenea vasal al acestuia. Astfel, marii boieri care făceau parte din delegație și-au depășit atribuțiile inițiale, probabil din dorința de a îngrădi puterea domnului, sporind-o în schimb pe a lor. Cu toate acestea, Mihai a acceptat acest tratat, deoarece Transilvania era singurul stat vecin care îi putea asigura spatele în lupta sa împotriva turcilor.[5]
La 9 iunie 1598 Mihai a încheiat la Mănăstirea Dealu un tratat cu trimișii împăratului Rudolf al II-lea, tratat prin care Imperiul Habsburgic se obliga să-i asigure subsidii pentru întreținerea armatei și îi recunoștea caracterul ereditar al domniei în schimbul recunoașterii suzeranității împăratului. Prin dubla suzeranitate (otomană și habsburgică) Mihai a căutat să compenseze prevederile tratatului de la Alba Iulia, din 20 mai 1595, prin care recunoscuse suzeranitatea principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory.
La 13 noiembrie 1594 a izbucnit o revolta antiotomana în cursul căreia a fost masacrată întreaga garnizoană otomană staționată pe atunci în București și creditorii veniți din Istanbul pentru a-și recupera sumele pe care Mihai le împrumutase de la aceștia pentru a obține tronul. Imediat după aceasta, el pornește o serie de atacuri împotriva Imperiului Otoman, atacând raielele (cetățile turcești) de pe ambele maluri ale Dunării (Giurgiu, Hârșova, Silistra, Rusciuk). Obține apoi trei victorii asupra tătarilor, care invadaseră Țara Românească la solicitarea Înaltei Porți, la Putineiu, Stănești și Șerpătești, în ianuarie 1595.
Înfrângerile din iarna 1594-1595 l-au determinat pe sultanul Mehmed al III-lea să trimită în vara anului 1595 o nouă oaste peste Dunăre, pentru pedepsirea lui Mihai. O mare armată turcă, sub comanda lui Ferhat Pașa, a pornit spre Dunăre. Odată ajunsă pe malul drept al Dunării, la Rusciuk, comanda întregii oștiri a fost preluată de marele-vizir Sinan Pașa.
Mărimea armatei otomane diferă de la o sursă la alta; astfel Nicolae Bălcescu, citând surse contemporane, spune că: „Într-adevăr, armata lui [Sinan] era, cum știm, de 180 mii ostași, mai mult decât de zece ori mai mare ca a lui Mihai Vodă, care, cu toate ajutoarele ce primi din Moldova și Ardeal, d-abia se urca la 16 mii oameni și 12 tunuri”.
Fără să mai aștepte întăririle promise de Sigismund Báthory, Mihai a luat decizia de a opri înaintarea otomană spre București, atacând oastea lui Sinan Pașa, net superioară numeric, în vestita bătălie de la Călugăreni. Mihai se baza doar pe oastea țării (circa 10.000 de oameni) și pe cei 6.000 de secui înarmați cu archebuze, conduși de Albert Király, având în total maximum circa 16.000 de ostași.
Bătălia de la Călugăreni (13 august 1595), o importantă victorie tactică a românilor, a scos în evidență remarcabilele calități militare ale lui Mihai, prin folosirea judicioasă a posibilităților oferite de terenul împădurit și mlăștinos de pe valea râului Neajlov și punerea în practică pe câmpul de luptă a unor manevre rapide de concentrare a forțelor proprii acolo unde era mai necesar.
Pe plan strategic însă, bătălia de la Călugăreni nu a reușit decât să întârzie înaintarea otomană, turcii, în frunte cu Sinan Pașa, ocupând Bucureștii (unde s-au instalat în Mănăstirea Radu Vodă) și Târgoviștea. Mihai s-a retras temporar în munți, așteptând sprijinul militar promis de Sigismund Báthory. Primind acest sprijin, Mihai Viteazul a preluat comanda unei armate puternice cu care i-a alungat pe turci din Târgoviște (5–8 octombrie 1595) și apoi din București (12 octombrie 1595), după care le-a provocat pierderi grele în retragerea lor peste Dunăre, în bătălia de la Giurgiu (15–20 octombrie 1595). Luptele împotriva otomanilor au continuat și în iarna anului 1596, când Mihai a făcut mai multe incursiuni la sud de Dunăre, distrugând cetățile turcești de la Vidin, Plevna, Nicopole și Babadag
Au urmat câțiva ani de pace, datorită pe de o parte impasului în care intrase Liga Sfântă după înfrângerea gravă suferită în Bătălia de la Keresztes (1596) și pe de altă parte reușitei diplomatice a lui Mihai Viteazul în negocierile cu Înalta Poartă (prin care, în schimbul acceptării suzeranității otomane și a plății tributului, i se recunoștea domnia pe întreaga durată a vieții sale).
Anii de pace nu au durat însă prea mult. În vara anului 1599, Mihai, simțindu-și țara amenințată din toate părțile (în Moldova urcase pe tron Ieremia Movilă, devotat polonezilor, aliați pe atunci cu Imperiul Otoman, iar în Transilvania Sigismund renunțase la tron în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory, de asemenea înclinat către politica polonă) a trimis soli la împăratul Rudolf al II-lea pentru a-i solicita încuviințarea punerii în practică a planului său de îndepărtare de la domnie a principelui Transilvaniei și a domnului Moldovei și de a reactiva astfel flancul sudic al Ligii Sfinte.
Primind încuviințarea cerută, în toamna aceluiași an Mihai Viteazul intră în Transilvania cu armata sa compusă din români, dar și din mercenari secui, sârbi etc. și obține o victorie decisivă în Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599), lângă Sibiu, asupra lui Andrei Báthory. La 1 noiembrie 1599 își face intrarea triumfătoare la Alba Iulia, capitala de atunci a Transilvaniei. Deși Dieta Transilvaniei l-a recunoscut doar ca guvernator imperial (în actele redactate în limba latină fiind numit Transylvaniae locum tenens), Mihai a fost conducătorul de facto al Transilvaniei timp de unsprezece luni. În actele emise de el, în limba slavonă, el se intitulează „Domn al Țării Românești și al Ardealului”.
În primăvara anului 1600, Mihai și-a dat seama de pericolul pe care îl reprezenta influența în Moldova a Regatului Poloniei, care refuzase să facă parte din „Liga Sfântă” și era un aliat tacit al Imperiului Otoman.
Expediția a început la 14/24 aprilie 1600, când Mihai Viteazul plecă din Alba Iulia îndreptându-se spre hotarul Moldovei. În scurt timp, cetățile importante ale Moldovei (Suceava, Cetatea Neamț și Hotinul) își deschid porțile în fața oștilor lui Mihai. Acesta intră în Iași, unde, la 1 iunie 1600, este înscăunat ca Domn al Moldovei iar boierii moldoveni îi jură credință. Titulatura folosită de Mihai Viteazul (într-un document emis de el la 6 iulie 1600) era: „Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată Țara Moldovei”.
Marile puteri ale vremii nu vedeau însă cu ochi buni unirea celor trei țări române sub conducerea lui Mihai. Habsburgii se temeau de o ieșire a Transilvaniei din sfera lor de influență, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunțării la suzeranitatea asupra Țării Românești. În plus, nobilimea maghiară din Transilvania nu accepta, mai mult sau mai puțin fățiș, domnia „valahului” în Ardeal și măsurile impuse de acesta.
În vara anului 1600 izbucnește o puternică a nobililor maghiari transilvăneni. Mihai îi înfruntă în bătălia decisivă de la Mirăslău (18/28 septembrie 1600), dar generalul Basta, comandantul trupelor imperiale staționate în nordul Ardealului, în loc să îl sprijine pe Mihai, aliat al Sfântului Imperiu, se alătură rebelilor maghiari, și astfel Mihai este învins. Mihai se retrage în Țara Românească.
După mai multe lupte, în care este învins de armata polonă, net superioară ca efective, Mihai este nevoit să ia calea pribegiei, îndreaptându-se spre Praga pentru solicita ajutor de la aliatul său, împăratul Rudolf al II-lea.
Mihai Viteazul a ajuns la Praga pe 23 februarie 1601, fiind primit în audiență la împărat pe 14 martie.El cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, care, în contextul reînscăunării lui Sigismund Báthory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susțină pe voievodul român.
La 3 august 1601, el reușește la Guruslău o victorie decisivă asupra oastei nobilimii maghiare transilvănene, îndepărtându-l definitiv pe Sigismund Báthory din Ardeal. După victoria de la Guruslău (3 august 1601), Mihai Viteazul îl îndepărtează pe Sigismund Báthory din Transilvania, urmând a recupera și Țara Românească din mâinile lui Simion Movilă, cel pus de polonezi pe tronul Munteniei.
În aceste condiții, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri a celor trei țări române, perspectivă ce nu convenea habsburgilor, dar mai ales generalului Giorgio Basta, care dorea cu ardoare să rămână singurul stăpân al Transilvaniei, în calitate de guvernator imperial. Se pune la cale înlăturarea fizică a voievodului român și, la data de 9 august (19 august pe stil nou) 1601, Mihai Viteazul este ucis mișelește de un detașament de mercenari în frunte cu ofițerul valon Iacob (Jacques) de Beauri, trimis de generalul Giorgio Basta. Unul dintre căpitanii voievodului, Turturea paharnicul, a reușit să ia capul retezat al lui Mihai și să-l aducă în Țara Românească, unde a fost înmormântat de marele clucer Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgoviște, în 1603.
Pe lespedea de piatră de la Mănăstirea Dealu stă scris:
Accesați resursele educaționale apoi testați-vă cunoștințele!
VIZIONEAZA FILMUL ISTORIC MIHAI VITEAZUL
Cea mai vestită ctitorie a sa este mănăstirea cu hramul Sfântul Nicolae din București, cunoscută azi sub numele de Mănăstirea Mihai Vodă.
O altă ctitorie a lui Mihai a fost Mănăstirea Clocociov de lângă Slatina, ridicată în anul 1594.
În Transilvania a ridicat un lăcaș de cult la Alba Iulia (terminat în anul 1597), o biserică la Ocna Sibiului, una la Lușărdea și una la marginea cetății Făgăraș. A reparat biserica din Șcheii Brașovului și Mănăstirea Râmeț.
Batalia de la Calugareni
Intrarea lui Mihai in Alba Iulia
